Mi-e somn, aș spune, dar mi-e teamă de vis. Îmi pun pe cap fesul de vajnic don Quijote și râd înspre acei prunci din pântecele materne, care-și consimt pasul lovind cu piciorul marginea dintre naștere și lume. Se lărgește cercul prefacerii lor (angrenând însușiri parentale), dând cu piciorușele în burțile materne, născuți vor fi în săniile traversând iarna de la un viscol la altul. Unde mi-e lampa? Unde? Mă auziți voi, dincolo de paginile acestea? Străbat de la mine spre voi, emoțiile mele stridente?
Trag în picioare acum, în timp ce mâna încă îmi merge pe taste, ciorapi de lână, sper să pot călca mai sus pe stradă, să-mi fie mai ușor, cu puținul aer suflat (și rămas în lână) de oi.
Unele crengi se frâng de zăpezi staționare, altele se cutremură în aterizarea târzie a ciorilor, lăsând povara albă în capul trecătorilor, deșteptându-le idei.
Fii primul care comentează